lemondegala

paşi arhitectură şi Sacre Cœur

sunt totuşi o piatră caldă, sau cum vrei tu, rece, albastră

udă

unele tălpi mă apasă

îmi mărunţesc măduva

(am purtat făină în spate pe vremea când moara se afla la doi paşi de mama moşului)

nu ştiu cum e să stai drept

cuvintele şi vertebrele mele s-au ondulat odată cu

privirea aceea mai sfredelitoare decât călătoria

cândva

deschidea făgaşe transparente ca palatele de cleştar

pe care aveam voie să umblu desculţă şi să cânt

acum

îmi spune că s-a închis sezonul la arhitecturi imposibile

la filme mute şi amintiri de la moară

sunt totuşi o piatră

ondulată ascunsă sfărâmicioasă pe la colţuri

tălpile de seară

fac amor peste pielea mea tăbăcită

cele de iarnă

îmi alunecă printre nuanţe şi umbre

nu mă dor nici ochii, nici urechile, sângerez

erau tălpi care ştiau

să zboare să cânte şi să râdă în acelaşi timp

secolul era acela, cu litere puţine

sunt  piatra aruncată  în cer

de cuvintele tale  cu inimă albă şi sfântă